Vasile Ivașca. Jivatman, Samadhi și stare de Nirodhika ce sunt și deosebiri între aceste stări. Cultura cânepi și prelucrarea ei în Josani. Războiul de țesut. Despre satul Josani, Comuna Căbești, Județul Bihor. A treia lecție.

Mare Zeu Vasile, Vasile în postura Lotus.

Mare Zeu Vasile, Vasile împreună cu Tati Shiva, Bagavan Vishnu, Marele Zeu Ganesha. Și Marile Zeițe Mahalakshmi și Sarasvati.

Am trecut într-o nouă lecție despre viața mea în satul Josani și întâmplările petrecute și trăite de mine în acea perioadă. Ca să fim mai lămuriți în relatarea acestor întâmplări Eu nu vreau să ascund nimic, deci dumneavoastră mă puteți întreba în perioada cutare ce ai făcut concret. A doua problemă ar fi „Cuvintele Creștine Suflet și Sine(eul personal),” dacă sunt echivalente sau identice cu cuvintele Indiene Atman sau Jivatman? A treia problemă ar fi mult trâmbițata stare de Samadhi că ar fi cea mai înaltă formă de eliberare yoghină. Și în final stare de Nirodhika cea mai înaltă formă de eliberare în cazul yoghinilor medii. Toate acestea datorită faptului că Eu am venit din întruparea Indiană cu starea de Nirodhika realizată. Deci de la 7 la 14 ani la Josani Eu am avut starea de Nirodhika realizată.

Să mai lămuresc câte ceva despre starea de Nirodhika. În tote cărțile de yoga Indiană starea de Samadhi este cea mai înaltă stare de eliberare yoghină. Când am vorbit despre yoga practicată de mine pe Dealul cu Vii de la Josani v-am arătat ce este Yoga Regală(Raja) cu cele opt ramuri ale sale. În acest caz v-am spus că ultimele trei ramuri ale Yogi Regale sunt Dharana, Dhyana și Samadhi. În acestă yogă în starea de Samadhi se obține unirea contrariilor. În cazul yoghinilor care practică Yoga Regală se obține unirea lui Jivatman cu Paramatma, și nimic mai mult. Aici Paramatma simbolizează Brahman cu cele două forme ale sale: 1. Ca Shaguna Brahman(cu gune) fiind aspectul personal al creației și 2. Niriguna Brahman(fără gune) fiind aspectul impersonal al creației. Acestă cunoaștere a Ființei Supreme este caracteristică celor 4 Vede și mai puțin Zeului Krshna. Totuși Eu în Yoga Noastră v-am dat altă cunoaștere despre Ființa Supremă. Deci noi avem Ființa Supremă pe Tati Shiva care este alcătuit numai „Chit” și are două aspecte. 1. Aspectul Static care este chiar Tati Shiva și se află totdeauna dincolo de mentalul uman. Nu poate fi atins sau mișcat nici de Mari zeii. 2. Aspectul Dinamic care este Marea Zeiță Kundalini format tot din „Chit.” Marea Zeiță Kundalini poate fi mișcată de Mari Yoghini și Ea atinge și purifică corpul yoghinilor aleși de Tati Shiva și Ea.

Concluzie la starea de samadhi din cele 4 Vede. Deci avem două tipuri de unire în primul caz când Brahman e Ființa Supremă aici avem o unire între contrarii. Și acestă unire poartă numele de starea de Samadhi. Deci aici în ultima fază se unește JIVATMAN cu BRAHMAN și de aici rezultă beatitudinea yoghină.

Concluzie la starea de samadhi din Yoga Noastră. În cel de al doilea Samadhi avem unirea dintre Marea Zeiță Kundalini și Tati Shiva în Sahasrara. În acest caz la urcarea Mari Zeițe Kundalini pe canalul Sushumna nadi Ea se unește pe rând cu Marii Zeii: Brahma, Vishnu, Rudra, Isha, Sada-Shiva, Parama-Shiva și în final cu Tati Shiva în Sahasrara. Deci acestă stare nu e echivalentă cu cea a Brahmanilor ci este evident mult superioară. Vă rog să vă uitați cum a obținut yoghinul RamaKrshna acestă stare de Samadhi. Pentru a o deosebi de prima stare de samadhi Eu i-am dat un nume nou românesc și am numit-o starea de „BEAKUNVA.” Confuzia Indiană unde apare că toate stările de eliberare sunt identice. Un exemplu mai clar să luăm mijloacele de transport. Să pornim de la trotinetă care este un mijloc simplu de transport. După ea urmează bicicleta care este superioară trotinetei în toate privințele. După ea urmează automobilul care este superior bicicletei în toate privințele. După ea urmează avionul care este superior automobilul în toate privințele. După ea urmează nava cosmică care este superior avionul în toate privințele. Toate aceste mașini au în comun un fapt, că sunt mijloace de transport, dar nu sunt identice nici dintr-un punct de vedere. Așa și stările Samadhi, Moksha, Nirvana au în comun faptul că sunt stări de eliberare la diferite nivele, dar ele nu sunt identice. Acei oameni care identifică aceste stări sun speculanții mentali care nu pot experimenta aceste stări.

Ce spun Români despre Sine? Ce vom înțelege aici în România în Religia Creștină prin „Atman?” Atman înseamnă „Sine!” În limba română acest cuvânt este un pronume reflexiv. Exemplu de folosire a lui în limba română „Sine.” „Numai pe sine nu se vede.” „El însuși se gândi în „Sine.” „Păstrează totul pentru „Sine” însuși.” Deci Sine este forma accentuată de acuzativ, persoana 3 (deci el) pentru toate genurile și numerele, uneori întărit prin „însuși.” Deci Eu-l personal al fiecărui ființe este Sinele. Deci „Sine” reprezintă forma concentrată a mentalului uman și nimic mai mult. Substantivat Sine avem: În sinea mea sau a ta. Deci Eu vă spun să nu foloșiți pe sine în loc de Atman.

Ce spun Vedele despre Atman. Acest cuvânt se traduce în românește cu cuvântul „Sine.” Eu voi lua înțelesul lui Atman din cele patru Vede. Atman este sinele lăuntric, principiul de energie ce a dat omului natura sa esențială. În Vede Atman este considerat ca etern ; nu este distrus când sinele e distrus; nu se nașe și nu moare. Iată ce spune Zeul Krshna pe câmpul de bătălie de la Kurukshetra discipolului său Arjuna: Nu a fost nicicând un timp în care Eu să nu fii existat, nici tu și nici vreunul din acești regi; și nici nu va înceta vreodată în viitor ca vreunul din noi să nu existe, etc. Deci Vedele cât și Zeul Krshna arată aici eternitate lui Atman. Deci Atman nu este echivalentul Sinelui din limba română.

Ce vom înțelege noi yoghini despre Atman? Dacă vom vorbi despre Yoga Regală vom spune ce spun Vedele și Zeul Krshna. Și vom spune totdeauna că Atman este etern, indivizibil și nu suferă o transformare în manifestare. Nu vom spune niciodată că Atman poate fi tradus cu cuvântul românesc Sine. Acest cuvânt Sine îmi definește mai mult Ego-ul și nici de cum eternitatea. Totdeauna Atman nu îl vom traduce în românește îl vom lăsa neschimbat. Sediul lui Atman este în Lotusul cu 8 petale, Lotusul inimi. Voi continua lecția viitoare.

Președintele Richard Nixon un Mare Prieten al poporului Român. Regina Elisabeta a-II-a Marii Britanii un Prieten Scump și drag al poporului Român. Noi în Yoga Noastră îi vom spune Verșeană sau Mătușă.

Prelucrare cartofului și cânepi la Josani în perioada 1955 și 1962.

Cultura cartofului era o mare preocupare în satul Josani. Era mâncarea de bază a bihorenilor. Locul unde erau cartofi se numea hiribiște, hiribe se sune în grai Bihorean la cartofi. Înainte de 1957 gândacul de colorado nu era cunoscut la noi și era bine. Recolta noastră era între 200 și 400 de kilograme. Iar când au fost cotele trebuia să culegi 400 de kilograme. 150 de kilograme era cota. Iernile când Eu eram la Josani erau foarte friguroase și pentru a nu îngheța cartofi erau îngropați în pământ. Se făcea o groapă în pământ pe un tern mai ridicat, se căptușea cu paie și erau puși cartofii se mai punea în groapă ludăi sau morcovi sau varză. După aceia se puneau paie și se astupa cu pământ cartofi. Se făcea un șanț în jurul gropii să nu intre apa la ei, după aceia deasupra lor se punea coceni de porumb(tulei) să nu intre apa și să nu bată vântul și frigul pe ei. Primăvara când îi scoteam erau ca și toamna când i-am pus. Totuși era o anumită cantitate de cartofi pentru consum în lunile de iarnă care era păstrată la adăpost în cotețe unde nu aveam porci. Pe acești cartofi iarna îi acopeream cu diferite haine vechi, dar ei tot erau degerați primăvara Eu și cu Tata începeam sortarea lor.

Cultivarea și prelucrarea cânepei. Tote obiectele țăranului bihorean se făceau din cânepă. Cânepa și lâna erau principalele produse manufacturiere la confecționarea: cămășilor, izmenelor, cearceafurilor, sacilor pentru grâu și făină, prosoapelor, etc. Zona unde puneam cânepă era lângă Miculaia Poci, iar prelucrarea terenului se găsea în două situații: 1. Dacă se semăna porumb se ara tot hatul; 2. Dacă era grâu semănat toamna, îl săpam Eu și tata cu arșeul(hârlețul). Lungimea terenului era cam 20 de metri, la care se mai adăuga un strat de ceapă, unul de roșii, unul cu macii, unul cu castraveții, câteva rânduri cu cartofi, și în final se mai punea un strat cu ludăii. Totă această zonă era bine gunoia-tă și puternic afânată, de la distanță se vedea pământul mai negru și mai fin. Așteptam culesul cânepii, când Eu eram mic pe bunica Ivașca Maria, la cânepă o ajuta nepoata ei acum căsătorită în Căbești. Verșana era nepoata bunici din Remetea. Deci verșana avea un frate care lucra la București și acesta avea o fată. Iar această își petrecea vacanța la verșana în Căbești. În acest caz un băiat de-a lui Hânganu lucra la București și el s-a căsătorit cu nepoata verșenei. Și la culesul cânepi alături de noi mai participa verșana și nepoata ei. După moartea bunici, Verșana a mai venit la culesul cânepii, până a venit colectivizarea pământului în satul Josani și noi nu am mai semănat cânepă. Colectivizarea în Josani a venit în martie 1962, iar Eu am plecat la Arad la sfârșitul luni iulie 1962. După ce cânepa era culesă și făcută snopi era dusă la topitorie. În sat aveam o topitorie pe un teren a Hiribariului care era alimentat cu apă din Ierugă(pârâu la partea de nord a Josani-lor). Dacă nu era loc la topitorie duceam cânepa la Valea Roșiei. Aici cânepa era pusă într-o zonă retrasă a apei, după aceia o ancoram de albia râului. Vara ploua mult și Valea Roșiei era mare și dacă nu o ancorai de fundul apei, cânepa era dusă de apă. După ce cânepa era topită(adică se desfăcea fuiorul de tulpină) era spălată de 2 sau trei ori și pusă la uscat acasă.

Prelucrarea cânepei. După uscarea cânepei urma melițatul cânepei. În acest caz se obținea un fuior cu multe impurități. Lungime fuiorul era egală cu înălțimea cânepi. Iar după melițat urma pieptănatul cânepei. Prin pieptănat erau îndepărtate tulpinile rămase, firele scurte și încâlcite. În final se obținea fuiorul moale, lung și fibros. Fuioarele erau depozitate într-o cămară pe o rudă și așteptau acolo până le venea rândul la tors. Maica mea și bunica torceau în fiecare seară, dar nu terminau și după ce porumbul din șură era desfăcat începeau se făcea habără la tors cânepă și lână. Habăra și claca se deosebesc la Josani prin faptul că claca se face cu vioară(higigiș), iar habăra fără vioară. Habăra la tors cânepă și lână în satul Josani. Și maica mea făcea clacă la tors cânepă și lână. În acest fel erau înviate femei și fete cu care noi aveam relații bune. La habără mai participau feciori satului care vorbeau și se sărutau cu iubitele, în scopul de aș întemeia o familie. La clacă se cânta, se spuneau ghicitori sau strigături și se depănau toate întâmplările petrecute în sat. La loc de cinste erau bârfele din sat, cine cu cine se mai iubește și alte întâmplări trăite ale satului. Ca mâncare era pâine, cozonac, iar băutură era vin și țuică. În acele timpuri nu era sucuri, nu se știa de ele la Josani. Și astfel mama termina și ea de tors.

Mare Zeu Vasile, Vasile executând Pranayama. Mare Zeu Vasile, Vasile în postura Lotus.

Prelucrarea cânepi și a lânii în satul Josani din moși strămoși, până în anul 1962. An care corespunde cu colectivizarea pământului și plecarea mea la Arad.

Obținerea firului de bătătură. Urzitul pânzei. Făcutul pânzei era o muncă grea, anevoioasă și cerea mult efort fizic. Dacă făceai pânză învelită de calitate superioară, trebuia să ai bumbac. La noi la bumbac se zicea misir. Cum se obținea misirul în perioada 1960? Iar acest misir se obținea foarte greu, multă lume făcea pânză învelită. Acest misir dacă era colorat i-se zicea fitău, vedeți portul bihorean și mai toate țesăturile sun făcute cu fitău roșu, viu colorat. Noi aveam pe unchiul Vasile și mătușa Vetuța la Arad și ei cumpărau duzini de ciorapi de bumbac albi. Eu și tata seara începeam desfăcutul acestor ciorapi și totul se termina în ghem. Mai era bumbac pe girebie și acesta cu ajutorul depenelelor(vârtelniță) era transformat în ghemuri. După ce totul era transformat în ghemuri începea urzitul firelor. Urzitul se făcea cu ajutorul urzoi. Urzoi era compus din două cadre dreptunghiulare, făcute din lemn de secțiune dreptunghiulară, care se montau fix pe un ax vertical. Urzoi la partea inferioară aveau un dispozitiv unde se legau(se fixau) firele. Urzoi se învârteau și firele mergeau în spirală până la un anumit punct, acolo era un ax cu un diametru de 20 milimetri și firele se întorceau după el și mișcarea mergea spiral până jos. Când se termina urzeala se lua jos și era dusă la războiul de țesut. Fiecare Țesătură avea programul său la urzoi. Urzeala se definește ca fiind ansamblu firelor textile(cânepă) paralele montate în războiul de țesut, printre care se trece firul de bătătură, pentru a obține țesătura dorită.

Războiul de țesut și făcutul pânzei. Prima operație este montarea urzeli pe războiul de țesut. La acestă operație participă trei oameni tata, mama și Eu. Partea care a fost sus la urzoi și sa rotit după ax se pune pe sulul din spate la război. Sulul din spate avea în fața sa un mic ax pe care se introducea urzeala. Acest ax era legat de sulul din spate cu două sfori groase la capete. Acest ax suplimentar era necesar pentru că urzeala s-ar fi rotit pe sulul din spate. Se mai lega cu o sfoară strâns urzeala în spate. Majoritate urzeli se află la sulul din față aici era mama. A doua operației, începutul de adunare a urzeli pe sulul din spate. Astfel tata învârtea de sulul din spate cu ajutorul unei manivele, iar mama ținea strâns de urzeala din față cu ajutorul sulului din față, peste care era rotită. Eu introduceam vergi între rândurile urzeli pentru a nu se lipi și încâlci. Iar când tata era obosit mai roteam și Eu la sulu din spate. Toată această operație de înfășurare a urzeli pe sulul din spate se făcea cu o puternică întindere(o tensiune în fire) și perpendicular pe cele două suluri. După ce urzeala era înfășurată pe sulul din spate. Sulul din spate era blocat după aceia cu ajutorul unei bare introdusă în locul manivelei și fixată la celălalt capăt cu ajutorul unei sfori.

Neveditul prin ițe și introducerea prin spată. Da mama mea nu a avut fete și a trebuit Eu s-o ajut la multe munci necesare funcționări războiului de țesut. Un a din aceste munci era neveditul prin ițe și spată. Acest fapt se făcea la o pânză simplă când aveam numai două ițe. Mama era în fața ițelor, iar Eu în spate pe un scaun mic. Ce sunt ițele? Sunt formate din două bare, una este superioară, iar cealaltă inferioară. Legătura între cele două bare se face cu două sfori de lână. Una fixată pe bara superioară, iar cealaltă pe bara inferioară. Sfoara superioară era fixată pe bara superioară cobora până la mijlocul iței trecea pe sub sfoara inferioară și apoi era fixată la bara superioară. La fel era și cu sfoara inferioară, dar aceasta era fixată la bara inferioară. Toată acestă montură forma un ochi de iță. O iță ava o înălțime maximă de 120 milimetri, iar lungime în jur de 750 milimetri. La o țesătură simplă se foloseau 2 ițe. Spata este formată tot din două bare între care sunt plasate lamelele, o lamelăm are grosimea de 1 milimetru, iar distanța între lamele e de tot 1 milimetru. Spata era de lungime ițelor, iar înălțime ei era maxim 80 milimetri. Era făcută dintr-un lemn tare în fabrică. Neveditul se făcea prin trecerea firului de urzeală prin ochiul iței din spate, iar prin ița din față firul trecea printre două ochiuri și după aceia era trecut prin spată. Următorul fir era trecut în ița din spate printre ochiuri, iar prin ița din fată prin ochi iței. Se continua neveditul până ce toate firele erau introdu-se în ițe. Așa cum v-am spus introducerea se făcea alternativ. Antrenarea pe verticală se făcea cu ajutorul lipdăului. Ițele erau legate la partea superioară cu o sfoară, iar această legătură era trecută peste o bară. În partea de sus a cadrului superior a războiului erau practicate mai multe găuri, iar pentru a fixa ițele și bârla la poziții fixe se introduceau niște opritori. La partea inferioară pentru antrenare ițele erau legate cu o sfoară de lipidău. La noi lipidă-ul avea o articulație în spate, după aceia urma legătura la ițe și urma partea unde apăsai cu piciorul. Totdeauna o iță era sus și una jos.

Bârla și sulul din față. Bârla era confecționată din două părți de lemn de esență tare și greu. Avem partea inferioară a bârlei confecționată din lemn masiv, iar la margine avem două leațuri fixate de bârla inferioară. Leațurile mergeau până sus și erau fixate de o bară care se sprijinea de grinda superioară a războiului. Fixarea la punct fix se făcea cu doi opritori introduși în găuri. Bârla superioară era din lemn masiv de formă specială și glisa pe cele două leațuri. Între bârla inferioară și superioară se fixa spata, iar spata era menținută fix de greutatea bârlei superioare. Așa cum v-am spus la partea superioară bârla avea mișcarea fixată de cei doi opritori, iar în partea inferioară bârla se putea deplasa înainte și înapoi în lungul țesături. Sulul din față(sau axul din față). Era rotund confecționat din lemn masiv de esență tare. Este de formă rotundă cu un diametru de 80 milimetri, la capătul din stânga are formă pătrată cu latura de 100 milimetri. În acest cap sunt practicate 4 găuri, în aceste găuri se introducea o piesă de formă specială numit încordător. Încordătorul este format din lemn de esență tare, la partea din față are o formă cilindrică care se introduce la gaura din capul pătrat al axului. Cum se face încordarea pânzei? Se scoate încordătorul și se introduce în următoarea gaură din față, se rotește cu putere de încordător spre spate și se introduce opritorul. Pe partea laterală a tălpi războiului este fixată o placă cu găuri și aici se introduce știftul opritorului. La unele războaie există o sfoară cu care se fixează placa cu găuri.

Mare Zeu Vasile, Vasile executând Sutra Neti. Mare Zeu Vasile, Vasile în starea de BEAKUNVA.

Diferite scule și dispozitive necesare operații pregătitoare țesutului.

Suveica este făcută din lemn de esență tare și în ea se montează țeava cu bătătura. Suveica are rolul de a introduce bătătura printre cele două părți ale firelor de urzeală. Socala se folosește la făcutul țevilor din bătătură. Este un dispozitiv confecționată din lemn de fag. Este compusă dintr-o cutie dreptunghiulară care formează postamentul socalei. La partea superioară a socalei se găsește un ax de lemn fixat în două articulații. Pe acest ax în partea din față a socalei se fixează țeava pentru bătătură. Între cele două articulații la partea din spate se află roata volantă. Rolul acestei roți volante este să asigure un moment cinetic constant. Momentul cinetic(engleză, "angular momentum") denumit și momentul impulsului, respectiv impulsul unghiular al unui corp în rotație este o mărime fizică care exprimă cantitativ cât de mult va continua acel corp să se rotească în absența aplicării unui cuplu exterior. Deci momentul cinetic J=rxmv, deci momentul cinetic este direct proporțional cu raza înmulțită cu cantitatea de mișcare mv. Deci la socală trebuie să avem roată mare și grea. Țevile pentru bătătură erau făcute din șoc. Socul este un lemn ușor și se găurește ușor. Deci suveica, țeava și bătătura trebuia să fie un ansamblu ușor, să nu te doară mâna când lucrezi cu el, pentru că obosești repede.

Țesutul propriu zis. Urma operația pregătitoare și anume fixarea capătului urzeli de bara sulului din față, deci urzeala era trecută după bară și se făcea un nod dublu după bară. După aceia se lăsa aproximativ 100 de milimetri și cu două sfori la capete bara sulului se lega de sulul din față. A doua fază era întinderea urzeli, se făcea din bara din spate și încordător. Țesătura care rezulta trebuia să fie strânsă, presată și netedă. Apăsai pe lipidău și introduceai suveica cu bătătura și dădeai presat cu bârla. La început se putea pune un material special pentru bătătură. Și așa continua țesutul apăsai pe lipidău alternativ și introduceai suveica cu bătătura. Era dată când se rupeau firele urzeli și în acest caz se făcea un sos cu tărâțe cu apă fiertă. Cu acest sos Eu ungeam firele și puneam sub fire, cam la jumate de metru, jar din sobă pe o lopată. În acest caz firele începeau să se usuce și Eu luam o perie de lână și îndepărtam surplusul de sos. Când țesătura ajungea aproape de bârle și nu se mai putea țese, nu se mai putea da cu bârla, urma slobozitul urzeli. La slobozit mama era în față, iar Eu eram în spate. Eu scoteam bara care bloca sulul din spate și roteam sulul cu o gaură sau două cum cerea mama și după aceia introduceam bara și o legam sus la grindă. În timpul acestei operații cădeau una sau două vărgi. Mama acționa în față și scotea încordătorul. După aceia strângea pânza pe sulul din spate și introducea încordătorul în noua gaură. Pentru întinderea suplimentară a pânzei se introducea placa cu găuri în corpul încordătorul, se rotea de încordător în jos și cu ajutorul opritorului se bloca noua poziție. Și după aceia operațiile se repetau până la terminarea pânzei.

Tipuri de țesături care le făcea mama. Pânza pentru saci se făcea numai din cânepă. Pânza învelită aveam urzeala din fire de cânepă de cea mai bună calitate și bătătura din misir(bumbac). Pânza fină numai din misir. Pe lângă saci, cămăși, șterguri(prosoape), lipideauă (cearceafuri), poale(rochii), fețe de mese, etc se mai făceau covoare țărănești, pocurțuri(învelitori de paturi), etc. Se mai făceau buici din postav(lână), era un fel de palton din postav. Și eu am avut buică până la 14 ani când am venit la Arad, dar buica mea era până la genunchi. Se mai obișnuia ca oameni bătrâni să mai poarte sumane. Bătrâni mai purtau încă gaci, dar cu timpul au fost înlocuite cu pantaloni. Și Eu am șterguri, față de masă, învelitori de pat și altele făcute de mama în acele timpuri, deci înainte de 1962 care le păstrez și veți primi poză cu ele. De la bunica Ivașca Maria mai păstrez un țol care acum îl pun pe pat sub o pătură și un cearceaf. Totă pânza după ce era albită se făcea sul și se păstra în „lada de zestre.” Aici tot timpul trebuia s-o aerisești și să pui otravă pentru molii. Din trei pânze se făcea o față de masă, din trei pânze se făcea țolu, lipideul, etc. O întâmplare cu pânza făcută de mine. Aveam 5 ani și venea ploaia, deci ploua puțin și bunicul strânge hainele să nu le plouă. Hai să strâng și Eu pânza și la un moment dat o scap pe jos în noroi. Mama avenit foarte supărată, noroiu nu a mai putut fi scos din pânză în totalitate, munca ei Eu o risipisem în câteva minute.

Concluzii: după 1962 cânepa nu a mai fost cultivată la Josani. Totuși la colectiv se semăna mult in, iar la Josani inul crește la 2 metri înălțime. Și mama primea în și îl prelucra după modelul cânepi. Atât timp cât a fost colectiv în Josani acest meșteșug țărănesc s-a mai păstrat. În perioada 1962 și 1980 mama era angajată, cu lucru la domiciliu la țesături populare la cooperativa „Artex” din Oradea. Timpul a trecut și după 1989 acest meșteșug bihorean a fost dat uitări. Se aduceau haine și cearceafuri second hend din vestul Europei. După un timp războiul și toate obiectele ajutătoare lui au fost tăiate și date pe foc. Și astfel se încheie perioada strămoșească a poporului Român. Ca o concluzie generală, pot afirma că anul 1962 începe declinul acestui meșteșug milenar al poporului român, dar el totuși se menține prin cooperativele meșteșugărești ca obiecte artizanale. Dar începând cu anul 1989 începe distrugerea lui și eliminarea lui din viața românul de produsele occidentale second hend.

Satul Josani așa arată azi în 2016. Mare Zeu Vasile, Vasile executând Pranayama.